Cum revine Europa la gazoductul Nabucco, pentru a scăpa de dependența de Rusia. Prietenii periculoase și contradicții într-o Europă cu o economie de război

Nabucco Sursa foto: Wikipedia

În iulie, la Teatro Real din Madrid a avut loc premiera operei Nabucco, care nu mai fusese la Madrid din 1871. Și practic, în paralel, Uniunea Europeană a semnat un acord cu Azerbaidjan pentru a dubla furnizarea de gaze până în 2027. Va trece de la peste 8.000 de metri cubi pe an, în prezent, până la 20.000 de milioane de metri cubi pe an. (Gazul) va ajunge pe teritoriul european prin teritoriul turc.

Acest gazoduct este moștenitorul direct al proiectului Nabucco, care a început să prindă contur încă din 2002, scrie publicația spaniolă Publico, citată de Rador. Numele său a fost direct inspirat de opera omonimă când, după prezența la spectacol, la Viena, directorii companiilor energetice europene și turce au decis să dea acest nume proiectului pentru o conductă care să aprovizioneze Europa cu gaz din Marea Caspică și Orientul Mijlociu. Gazul urma să provină în principal din zăcământul Shah Deniz din Azerbaidjan, dar și din Asia Centrală, Orientul Mijlociu și estul Mediteranei, iar consorțiul a fost format din companii din Austria, Germania, Ungaria, Bulgaria, România și Turcia, cu sprijinul total al UE. Cu toate acestea, interesele Rusiei în lansarea South Stream prin Marea Neagră, Bulgaria și Ucraina și teama Azerbaidjanului de a se confrunta cu Moscova au dus la anularea acestui proiect în 2013. Facilitățile oferite de Rusia împreună cu obiectivele europene de mediu au făcut restul pentru ca Bruxelles-ul să nu aibă niciun interes în sprijinirea noii infrastructuri de combustibili fosili. Așa că Nabucco a rămas blocat, deși compania a susținut construirea a două conducte regionale, una trans-anatoliană care să aprovizioneze Turcia și alta trans-adriatică care să alimenteze Grecia, Italia și Albania. Aceasta din urmă, amenajată în 2018 pentru transportul gazelor, operează cu Europa din 2020.

Acordul semnat între Baku și Bruxelles i se adaugă celui la care Italia și Algeria au ajuns în aceste zile și care face din această țară principalul furnizor de gaze al Italiei, înlocuind Rusia, care până acum furniza 40% din gaze țării transalpine. În acest fel, se concretizează trecerea de la Spania la Italia ca partener preferat al resurselor provenind din gazoductul Trasmed.

După cum se poate observa cu ușurință, Europa încearcă să consolideze orice aprovizionare cu hidrocarburi care evită Rusia. Dacă înainte de invazia rusă existau trei coridoare active, cu care se acopereau nevoile energetice europene, din Rusia, Norvegia și Africa de Nord, acum la acestea trei se adaugă un al patrulea coridor, vechiul proiect Nabucco, astăzi unul transadriatic, care vrea să consolideze furnizarea. Agenția Internațională pentru Energie a subliniat deja în martie că ar trebui să crească importurile din gazoductele și oleoductele din afara Rusiei.

Dată fiind actuala urgență energetică în care se află, Europa prevede cu o teamă întemeiată o posibilă oprire a aprovizionării de către Moscova, care și-a arătat deja colții odată cu oprirea pentru întreținere a conductei Nord Stream I și a concretizat previziunile Agenției Internaționale pentru Energie, ceea ce face esențială revitalizarea coridoarelor de alimentare cu energie alternativă.

Și toată această strategie în abstract nu ar avea piedici. Încheierea dependenței energetice este pe foaia de parcurs europeană de ani de zile. Cu toate acestea, există mai multe piese care, în mod clar, nu se prea potrivesc.

Prima are de-a face cu energiile verzi. Până acum câteva luni, aceasta a fost prioritatea numărul unu a Bruxelles-ului, tranziția verde și digitală. Cu puțin timp înainte de agresiunea rusă, mai exact de Revelion, însă, Comisia Europeană a lansat o propunere, controversată la acea vreme, de declarare a energiei nucleare și a gazelor naturale drept energii verzi până în 2045, intenția fiind de a atrage investiții. În mod curios, aceasta este ideea care se întărește în planul pe care Comisia îl lansează și la care se adaugă acum și cărbunele și reducerea consumului. S-a spus foarte puțin despre sursele regenerabile sau despre tranziția verde. Urgența prevalează, așa că schimbarea de model va trebui să aștepte.

A doua este legată de așa-numita și niciodată lansata autonomie strategică. Dacă situația de urgență este într-adevăr prioritară în modelul de producție, aceasta înseamnă că UE va continua să fie dependentă de hidrocarburi, chiar dacă acestea sunt extrem de poluante și costisitoare, cum ar fi gazele de șist din America de Nord. În acest fel, busola strategică aprobată în martie 2022 este definitiv îngropată sub greutatea, pe de o parte, a noului concept strategic al NATO și, pe de altă parte, a lipsei de progres privind modelul energetic.

Și, în sfârșit, în al treilea rând, ultima piesă care nu se potrivește sunt relațiile care se articulează pentru încheierea acordurilor de furnizare a gazelor. Pentru cei mai moralişti apărători ai păcii democratice aceasta trebuie să fi fost o lovitură uriaşă, din moment ce negocierea unor acorduri comerciale cu guverne nedemocratice, care sunt în mod clar responsabile pentru încălcări flagrante ale drepturilor omului, nu este ceva tolerabil, de vreme ce, de cinci luni, s-au lansat în sfera publică lozinci care au alimentat narațiunea potrivit căreia războiul din Ucraina este lupta dintre bine și rău, dintre democrații și non-democrații. Să vedem cum vor explica acum unei opinii publice convinse de aceste argumente că totul depinde de nevoi și că uneori trebuie să fii inflexibil, deși în alte cazuri domină pragmatismul.

Oricum ar fi, problema este că ajungem la jumătatea verii lui 2022 cu incendii și temperaturi scandalos de mari pe tot continentul, fără schimbări de fond în modelul energetic, cu energia nucleară și gazele considerate energii verzi, cu o UE mai dependentă ca oricând de Statele Unite și mai militarizată, întărindu-și legăturile comerciale cu regimuri politice mai mult decât discutabile, din motive pragmatice, și în pragul unei crize alimentare fără precedent, și toate acestea în contextul unui război care nu vrea să se oprească, în ciuda faptului că este esenţial să fie oprit. Asta te pune pe gânduri, nu?

Autor: Ruth Ferrero-Turrión, Profesor de științe politice la Universitatea Complutense din Madrid și cercetător asociat la Institutul Complutense de Studii Internaționale (ICEI)

Urmărește mai jos producțiile video ale Economedia: