Foto: Adrian Luca / Arhiva personală
La ora când apare acest articol, începe la Londra o reuniune a șefilor de stat din G7, important și pentru că președintele american Biden este la prima vizită în Europa, marcând astfel la nivelul cel mai înalt deschiderea post-Trump. Dar reuniunea aceasta are toate șansele să fie reținută pentru mesajul care s-a transmis deja cu o săptămână înainte, la reuniunea mică, a miniștrilor de Finanțe G7 – s-a dat liber introducerii unui impozit minim global pe profitul multinaționalelor. Cel mai probabil va fi 15%, deși se vehiculase înainte chiar 21%.
Românii care citesc știrea se gândesc imediat – noi avem 16%, deci pare că n-am fi afectați. Adică nu suntem Irlanda care are 12,5% și, evident, nu se simte confortabil. Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei, țară cu 9%, spune zilele astea că e absurd să vină cineva din afară să-ți impună o rată de profit, mai ales că Ungaria nu e paradis fiscal, adică nu au o rată atât de redusă ca să ajute companiile să-și reducă povara fiscală, ci ca să atragă investiții. Noi de o săptămână nu vedem nicio reacție pe această temă, pare că nu ne produce emoții.
Ne afectează sau nu povestea asta cu impozitul minim global? Ar fi bine să ne afecteze ca să ducă la niște schimbări absolut necesare.
Recomandări Video
Articolul continuă mai jos
O să mă explic. Sunt 2 componente aici: pe de-o parte avem măsura impozitului minim global (așa-numitul Pilonul II), de cealaltă avem o formulă de împărțire a profiturilor pe fiecare piață unde acționează grupul multinațional (cunoscută ca Pilonul I).
Acest impozit minim global de 15% e văzut comparativ cu nivelul real, cel al impozitării efective și este pe relația țară cu țară. Un grup multinațional cu sediul în SUA, spre exemplu, care face afaceri la noi, poate ajunge ca, folosind deductibilitățile legale pentru afacerea respectivă, să ajungă la o rată efectivă de impozitare de 12% în Romania. Asta chiar dacă rata nominală e 16%. Putea să fie și invers – să plătească efectiv 17-20%, dacă avea cheltuieli care nu puteau fi deduse legal.
Revenind – Fiscul american se uită la rata efectivă de 12% și poate zice acum – pentru că tu, în România, trebuia să plătești minimum 15%, iau eu, IRS, 3% din profitul pe care tu îl faci în România. Aici e seismul, ca să folosesc vorba ministrului britanic de Finanțe, aici e reforma istorică de care, între noi fie vorba, americanii vorbesc încă din 2012, din primul mandat al președintelui Obama.
Aici e reforma istorică – statul A unde se află compania-mamă se duce direct la profitul filialei din alt stat (B) și își ia direct de acolo dreptul de impozitare, odată ce a aflat că filiala respectivă nu a plătit… cât trebuia. Pe ideea că acea companie are un deficit de taxe. De unde a aflat? – asta e altă poveste. Pe scurt – grupul a fost obligat să-i spună, că de-aia s-a institut raportarea obligatorie pentru fiecare țară în parte (CbCR). Iar cât de curând, cel puțin în UE, o să vină cu CbCR public, adică îți pui și pe internet datele pe care le dai la Fisc.
Revenim – E clar că mecanismul ăsta funcționează cel mai eficient, adică luptă împotriva fenomenului de mutare a profiturilor (mutare legală, încă o dată) dacă avem o adoptare globală, un impozit global.
Sigur, fiecare tară are libertatea să-și introducă unilateral măsura și, de fapt americanii au o astfel de măsură de pe vremea lui Trump, funcționează doar pentru grupurile americane și doar pe parte de intangibile (GILTI – 10%). Sigur, și în sistem multilateral, fiecare e liber să-și păstreze rata lui de impozitare. Irlandezii, spre exemplu, ziceau că au ambiția să rămână la al lor 12,5%, noi nu ne schimbăm, să ia americanii restul de 2,5% dacă vor… Povestea s-ar putea să nu fie chiar atât de simplă, pentru că, spre exemplu, se poate ajunge ca americanii să nu vrea să recunoască prin credit fiscal nici cei 12,5% plătiți de companie în Irlanda, să spunem, dacă Irlanda nu vrea să se ralieze…
Concret, chestiunea asta cu impozitul minim global avantajează în primul rând statul american și țările sursă de grupuri multinaționale, în general doar pe cei care sunt sursă de mari multinaționale, capitaluri etc.
Si acum legat de cealaltă componentă…
Cealaltă componentă, cunoscută tehnic ca Pilonul 1 este, ca să zic așa, al europenilor. Noi, UE, ne simțim frustrați de GAFA american, Google, Amazon, Facebook, Apple, care vând aici și nu poți să-i prinzi să-i taxezi… că ei au un sediu european în Irlanda, plătesc cât plătesc acolo, dar în Franța, Germania, UK, Spania, unde au grosul vânzărilor, nu plătesc cât ar trebui (asta ar fi tax avoidance. Să nu plătești legal cât crede Fiscul că ar trebui să încaseze de la tine. Atenție „legal” și „crede”).
Așa au apărut DST-urile unilaterale (adică digital service tax), taxele pe veniturile din servicii digitale în UK, Franța, Spania, cred că mai aveam puțin și ne convingeau și pe noi. Evident, supărări mari cu Trump… taxe vamale de retorsiune… a venit Biden care, ce să vezi?, nu a scos amenințarea cu taxele vamale, doar a amânat, venind însă cu o propunere de compromis cu europenii: stați așa, să nu ne concentrăm doar pe GAFA. Luăm cele mai mari 100 de corporații din lume (oricum, mai bine de jumătate sunt americane) cele mai profitabile, cu marjă de profit peste 10%, că acolo e problema, nu-i așa?, de ce sunt așa profitabile etc.
Și aici intervine măsura din Pilonul I – dacă multinaționala vinde în Germania, Germania să aibă dreptul să-și tragă, proporțional cu vânzările de pe piața ei, o felie din profitul excedentar al profitului grupului. Cum se calculează acest profit excedentar, cât e felia din el (se zice de 20%), cum se alocă după vânzări – deja am intrat pe terenul administrativ și da, e ca într-un scenariu absurd, dacă te uiți la ce însemna până acum câțiva ani o economie liberă, care se ducea după scenariul pieței, al valorii de piață, în care remunerarea se făcea după riscuri asumate, funcțiuni, active implicate. Acum e administrativ – ăsta e noul normal.
Am luat cazul Germaniei pentru că e o piață mare. România nu este o piață mare pentru acești giganți. Gândiți-vă că Amazon nici măcar nu e pe piața locală. Ce avem noi aici sunt în general filiale pe partea de servicii de suport, care sunt remunerate cu așa-numitul profit de rutină. Nu la noi e proprietatea intelectuală, intangibilul. Dar ne întrebăm – de ce nu plătesc aceste companii mai mult impozit pe profit? Păi ce să plătească? Plătesc fix pentru riscurile pe care și le asumă, pentru funcțiile de rutină!
Altfel spus, nu suntem Irlanda ca să fim loviți la buzunar de reforma aceasta
Mă gândeam zilele acestea cum s-a simțit ministrul de Finanțe irlandez la reuniunea miniștrilor G7 de săptămâna trecută. Adică, sigur, Irlanda nu e membru G7, nu e nici în noul G7 care e G20, dar e președintele actual al Eurogrup din UE și în această calitate a stat la masă. Și, stând la masă, înțelege și mai bine cum e cu noul normal. Sigur, pe pilonul 1, cel cu redistribuirea drepturilor de impozitare, ar avea de pierdut vreo 20% din ce încasează acum, (vreo 2 miliarde de euro) dar poate compensa din creșterea pragului de impozitare. Dar problema nu e aici – și asta o înțelege toate țările care sunt destinații de investiții: problema nu e în variația de impozite, că nicăieri impozitul pe profit nu e sursa principală la buget, ci cum îi păstrezi/dezvolți pe plătitorii de impozite?
… Dacă rata de impozitare nu va mai reprezenta un avantaj competitiv, cum te (mai) prezinți în fața investitorilor?
Irlandezii, ca să rămânem la exemplul ăsta, stau mai bine decât lasă să se vadă, decât se plâng. Apple e la ei de 40 de ani. Steve Jobs s-a dus în Irlanda de când nu era încă Steve Jobs, iar Irlanda se pregătea să fie Irlanda. E o relație fantastică acolo între economie, stat și investitor. Când Comisia a zis acum câțiva ani către Irlanda – vă obligăm să luați 13 miliarde de euro, bani pe care trebuia să-i luați din așa-zisele impozite pe care Apple nu vi le-a plătit de 10 ani, ce a zis Irlanda – nu, mulțumim, și s-a luptat cot la cot cu Apple împotriva Comisiei. Și ce să vezi?– Comisia a pierdut (pe cadrul actual, că și de aia vor să-l schimbe). Așa cum a pierdut și la Amazon-Luxemburg.
Deci e o relație fantastică, ca să vorbesc și eu cum vorbea Trump, cu investitorii. Și nu doar pentru că au impozite mici. Asta a fost demult magnetul, acum sunt bază pentru economia digitală. Pot să vă arăt o poză din sediul Facebook din Dublin, unde se văd calculatoare cu operatori alocați pentru fiecare țară europeană, da, inclusiv România.
Și ce facem noi, care nici măcar irlandezi nu suntem?
Eu sunt din Maramureș, așa că mă consider mai „irlandez”. Dar o vă răspund cu o vorbă a vecinilor englezi. „Never waste a good crisis”, ne spunea Churchill.
Revoluțiile vin cu crize, dar și cu șanse.
Ce avem noi acum – avem libertatea de a nu ne mai angaja în această race to bottom, cum zice americanul, cursă disperată cine dă mai puțin?
Ne băteam în impozit mic pe profit – uite că n-o să mai fie (ne)voie!
Ne băteam în salarii mici? Uite că nici asta n-o să se mai poată, cel puțin când în UE vom avea un salariu minim comun!
Cât despre facilități fiscale, regimuri preferențiale, asta deja se poate tot mai puțin, până la limita în care o să existe o bază comună de impozitare. Și atunci să te ții, ca să zic așa…
Cum ar arăta atunci noile noastre puncte tari. Prin ce mai suntem atractivi?
E un cuvânt frumos, sănătos, din păcate atât de pervertit, de zeci de ani, la noi – „REFORME”.
Ne batem acum prin PNRR să convingem lumea că facem autostrăzi verzi, punem ghivece, hidrogen verde, totul e verde la noi, dar astea nu sunt chiar reforme, dacă e să ne ia cineva la bani mărunți. Cum o să aduci mașini ecologice scumpe, cu navetiști bine plătiți, cu turiști cu buzunare groase, pe autostrăzile astea? Aceasta este întrebarea!
Știți care e cea mai optimistă știre pe care am găsit-o în PNRR-ul cu care tocmai ne-am dus la Bruxelles, varianta cea (vo)luminoasă? Sunt câteva cuvinte aruncate pe o linie de milestones în ceva ce se cheamă „RO RRP III.1 Fiscal Pensii Annex 2”. Ce zic ele – „Analiză comparativă între statele membre ale UE a legislației privind impozitul pe venit, impozitul pe profit, contribuțiile sociale și impozitul pe proprietate pentru identificare celor mai bune practici”. Adică o să se facă o analiză. Mă rog, acolo zice că e făcută analiza asta, probabil că e încă la secret. Dar nu asta contează. Contează că se simte nevoia să se facă așa ceva. Ar fi o bornă/milestone fantastică pentru un început de nou drum: Bune Practici. Asta e calea!
Când se armonizează cifrele în această lume tot mai interdependentă, tu să fii o bază de bune practici! Aduci acasă la tine ce e mai bun din ce fac alții. Legislație fiscală – dacă la ei se poate, trebuie să se poată și la noi. Legislația muncii. Legislație de încurajarea inovării, cercetării. Dar legislația e doar un pilon. Administrația, procedurile sunt pilonul principal. Proceduri clare, în orice caz bine explicate cu ghiduri, prietenoase, desigur pe baza legii, pentru că legea e deja una bună, e best practice.
Auzim că în UK fiecare mare companie are desemnat un om de legătură la Fisc, o echipă care își cunoaște contribuabilul, cu riscurile lui. Atunci facem și noi același lucru. E undeva unde carta drepturilor contribuabilului e mai solidă, a doua zi să fie și la noi. Sigur, parcă și aud – forme fără fond, asta e problema românilor. Dar mi se pare că am început să folosim prea des această… explicație. Eu văd altceva – ne e și frică să ne mai apucăm de ceva nou, știind de la început că la noi nu se poate. Dar de ce să nu se poată?
Eu văd că dacă am înțelege mai bine ce se întâmplă în lume, ce transformări vin în Europa noastră, atunci am avea libertatea să ne concentrăm pe ceea ce trebuie făcut. Să înțelegem că suntem și într-o situație teribil de aparte, care, cel puțin pe alții, începe să-i îngrijoreze. Comisia deja, când dă prognozele de toamnă și primăvară, are pentru noi documente speciale. Scria negru pe alb acum câteva zile – suntem în risc mare de sustenabilitate a datoriei. În 10 ani, ajungem la 90% din PIB. În toamnă, se mai spunea că, citez „dacă nu se schimbă nimic”, putem ajunge la 100% în 2027. Nu știu, ne credem cumva Italia să ne permitem cifre d-astea? Până una-alta, Italia e în G7. (Ce mai putem face – în afară să creștem TVA-ul și accizele!)
Deocamdată, Comisia ne dă recomandări, recomandări la recomandări. Dar trece pandemia și odată cu ea se duce și perioada de grație, acea escape clause, de a nu ne trimite în deficit excesiv. Acum mai avem timp să ne facem că vorbim de pensii fără contributivitate, să mai vedem dacă să umblăm sau nu la impozitele pe proprietate, să promitem că „nu se schimbă nimic”. De parcă de asta am avea nevoie să nu se schimbe nimic. Ba da, decât să mai crești impozitarea muncii, decât să lovești direct în consum, TVA, accize, mai bine umblă la impozitarea capitalului! Asta e tendința peste tot unde e nevoie de bani. Nu omorî motoarele care merg, dacă nu poți să faci altele să meargă!
Când la OECD a început să se vorbească de apropierea tăvălugului BEPS – măsuri anti Base Erosion and Profit Shifting – noi încheiam în toate comunicările noastre din buletinul TPS: acum e momentul să fiți BEPS – Be Prepared to Switch! Fii pregătit de schimbare! Ți se va cere o transparență fără precedent! Pregătește-te de pe acum, așa cum nu te-ai mai pregătit, să ai o fundamentare solidă a ceea ce faci! E momentul să fii pro-activ.
Așa că asta e recomandarea mea – să nu irosim criza de acum!
Op-ed semnat de Adrian Luca. Este unul din primii specialiști din România în domeniul prețurilor de transfer, participant la introducerea în legislația națională a standardelor OCDE în materie. Este membru non-guvernamental supleant în cadrul Forumului Comun al preţurilor de transfer de pe lângă Comisia Europeană (EUJTPF).