Regina Elisabeta a II-a a fost cel mai longeviv monarh din istoria Marii Britanii. Lunga sa domnie a coincis cu schimbări fundamentale în economia, politica și societatea britanică. Financial Times a analizat cum s-a transformat economia Marii Britanii în ultimii 70 de ani.
Populația Regatului Unit a crescut cu aproximativ o treime în timpul domniei reginei, de la 50,5 milioane de locuitori în 1952 la 67,5 milioane în prezent. În primul deceniu, a existat „baby boom-ul” postbelic, care a fost temperat de apariția pastilei contraceptive în anii 1960 și de creșterea participării femeilor la forța de muncă.
În anii ’50 și ’60, imigrația din Commonwealth, în special din Caraibe și subcontinentul indian, a fost echilibrată de britanicii care s-au mutat în străinătate.
Cu toate acestea, migrația netă a crescut brusc, pe măsură ce noi membri au aderat la UE, încurajând valuri de imigrație care au produs o țară mult mai diversă din punct de vedere etnic decât în 1952. Aproximativ 14 % din populația actuală s-a născut în străinătate
Una dintre cele mai mari schimbări sociale de-a lungul domniei sale a fost în activitatea economică a femeilor. Numărul femeilor muncitoare a crescut în timpul ambelor războaie mondiale, înlocuind bărbații plecați în forțele armate, dar pe timp de pace multe industrii, în special cele miniere și manufacturiere, erau aproape exclusiv masculine.
Proporția femeilor în forța de muncă a crescut cu o treime în ultimii cincizeci de ani, în parte din cauza îmbunătățirii contracepției, dar și a schimbării economiei dinspre industria grea spre activități de servicii.
Această schimbare poate fi observată în învățământul superior, vital pentru o economie modernă. Absolvenții de sex feminin erau cândva o raritate, dar acum femeile reprezintă majoritatea diplomelor de licență acordate.
În 1952, Marea Britanie era încă a treia economie a lumii, doar în urma superputerilor SUA și Uniunii Sovietice, și a devenit a treia putere nucleară a lumii la sfârșitul aceluiași an. În prezent, Regatul Unit se află pe locul al optulea în topul celor mai mari zece economii.
Primii ani de domnie ai reginei au fost caracterizați de o economie în expansiune și de un consens larg al partidelor în ceea ce privește politica economică. Guvernele, atât cele conservatoare, cât și cele laburiste, au susținut impozitarea pentru a finanța statul social. Mari părți ale industriei erau deținute de stat.
Acest consens a dispărut în anii 1970, când inflația a crescut – atingând un maxim de 27% la mijlocul anului 1975 – iar prima recesiune serioasă de după război a dus la revenirea șomajului în masă.
După guvernarea lui Margaret Thatcher, între 1979 și 1990, a apărut un nou consens, cu o fiscalitate și cheltuieli reduse și soluții la problemele economice centrate pe piață.
Pandemia Covid și șocul prețurilor la energie provocat de războiul din Ucraina au pus la grea încercare guvernul, iar anul viitor se așteaptă o inflație de două cifre și o recesiune.
Dean Acheson, fostul secretar de stat american, a declarat în 1962 că Marea Britanie „a pierdut un imperiu, dar nu și-a găsit încă un rol”.
La începutul anilor 1950, comerțul era încă concentrat pe fostele colonii. De la aderarea la CEE în 1973, acesta a fost din ce în ce mai mult dominat de vecinii europeni. Relațiile cu Europa au fost o problemă majoră în politica britanică, culminând cu votul Brexit din 2016 și cu eventuala ieșire a țării din UE.
Multe aspecte ale economiei și societății începând cu anii 1950 au arătat un declin în ceea ce privește furnizarea și identificarea colectivă, înlocuite de un individualism definit de proprietate.
Sectorul transporturilor a fost mult timp dominat de automobile. În ceea ce privește locuințele, încercarea guvernului Thatcher de a crea o „democrație a proprietății” și vânzarea consecventă a locuințelor deținute de consiliu a sporit proporția de proprietari-ocupanți.
Aceste schimbări nu au fost lipsite de probleme. Guvernul a trebuit să se confrunte cu impactul proprietății generalizate a automobilelor asupra mediului și cu impactul prețurilor locuințelor asupra încrederii consumatorilor și, în consecință, asupra creșterii economice.
Salariile medii din Marea Britanie au crescut, în general, peste inflație în cea mai mare parte a perioadei, dar a existat o întrerupere bruscă a acestei tendințe în urma crizei financiare mondiale. Sindicatele, slăbite de reformele guvernului Thatcher din anii ’80 și de scăderea numărului de membri, s-au văzut în imposibilitatea de a licita pentru creșterea nivelului salariilor. Odată cu revenirea inflației ridicate în 2022, militantismul sindical a reapărut.
Fosta regină a primit cincisprezece prim-miniștri diferiți în timpul celor șaptezeci de ani petrecuți pe tron. Primul, Sir Winston Churchill, s-a născut în 1874, iar ultimul, Liz Truss, peste un secol mai târziu, în 1975. Partidul Conservator a fost la putere timp de două treimi din timpul domniei sale, inclusiv cinci ani ca partener dominant al coaliției cu liberal-democrații.
Vechile identități politice s-au destrămat pe durata domniei sale. Partidele Conservator și Laburist – cu apartenențe în mare parte bazate pe clasa socială – au obținut 97% din votul popular la alegerile generale din 1951. Guvernul laburist a obținut 48,8 la sută din voturi – și a pierdut.