Sursa foto: Pixabay
Compensarea emisiilor de dioxid de carbon a devenit o afacere importantă, pe măsură ce tot mai multe companii promit să protejeze clima, dar nu își pot îndeplini obiectivele pe cont propriu, scrie The Conversation.
Atunci când o companie cumpără compensații pentru emisiile de dioxid de carbon, aceasta plătește un proiect din altă parte pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră în numele său – prin plantarea de copaci, de exemplu, sau prin producerea de energie regenerabilă. Ideea este că reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră oriunde este rentabilă pentru climatul global.
Dar nu toate compensările au aceeași valoare. Există un scepticism crescând cu privire la multe dintre compensațiile vândute pe piețele voluntare de carbon. Spre deosebire de piețele de conformitate, unde companiile cumpără și vând un număr limitat de cote emise de autoritățile de reglementare, aceste piețe voluntare de carbon au puține reguli care pot fi aplicate în mod consecvent. Investigațiile au arătat că multe proiecte voluntare de compensare, în special proiectele de gestionare a pădurilor, au avut puține efecte benefice asupra climei, în ciuda afirmațiilor lor.
Un studiu publicat la începutul anului de un grup de cercetători de la Universitatea din Florida a analizat peisajul global al compensațiilor voluntare de carbon utilizate de sute de întreprinderi mari, cotate la bursă, din întreaga lume.
Rezultatele ridică semne de întrebare cu privire la modul în care unele companii utilizează aceste compensații și pun la îndoială eficiența piețelor voluntare de carbon – cel puțin în starea lor actuală – în sprijinirea tranziției globale către emisii nete zero.
Ce companii utilizează compensații de calitate scăzută
Analiza arată că piața globală de compensare a emisiilor de carbon a crescut și cuprinde o mare varietate de proiecte de compensare. Unele generează energie regenerabilă, contribuie la eficiența energetică a locuințelor și aparatelor sau captează și stochează carbonul. Altele conservă pădurile și pășunile. Majoritatea se află în Asia, Africa și America, dar există și în alte regiuni.
Companiile folosesc aceste proiecte pentru a-și consolida declarațiile de mediu, pentru a atrage investitori, clienți și sprijin din partea diferitelor grupuri. Această practică a crescut vertiginos, de la aproape nimic în 2005 la aproximativ 30 de milioane de tone metrice de carbon compensate pe an în 2022. În 2023, firma bancară de investiții Morgan Stanley a estimat că piața compensării voluntare va creștela aproximativ 100 de miliarde de dolari până în 2030 și la aproximativ 250 de miliarde de dolari până în 2050.
Studiul din acest an a examinat 866 de societăți cotate la bursă care au utilizat compensații între 2005 și 2021. Cercetătorii au constatat că firmele mari cu un procent ridicat de investitori instituționali mari și cu angajamente de a atinge emisii nete zero sunt deosebit de active pe piețele voluntare de carbon.
Rezultatele relevă, de asemenea, un model ciudat: Industriile cu emisii relativ scăzute, cum ar fi serviciile și industriile financiare, utilizează mult mai intens compensațiile. Unele dintre acestea au utilizat compensații pentru aproape toate reducerile de emisii pe care le-au solicitat.
În schimb, industriile cu emisii ridicate, cum ar fi petrolul și gazele, utilitățile sau transporturile, au utilizat cantități neglijabile de compensații în comparație cu amprentele lor de carbon ridicate.
Aceste fapte pun la îndoială eficiența piețelor voluntare ale carbonului în reducerea emisiilor globale de gaze cu efect de seră. De asemenea, acestea ridică semne de întrebare cu privire la motivele pentru care companiile utilizează compensații.
De ce se bazează companiile pe compensații: 2 explicații
O explicație pentru aceste tendințe este aceea că compensarea este un mijloc de „externalizare” a eforturilor de tranziție de la emisiile de gaze cu efect de seră. Companiile cu amprente de carbon mai mici consideră că este mai ieftin să cumpere compensații decât să facă investiții costisitoare în reducerea propriilor emisii.
În același timp, oamenii de știință au constatat că este mai probabil ca întreprinderile cu emisii mari să își reducă propriile emisii la nivel intern, deoarece compensarea unor cantități masive de emisii în fiecare an pentru un viitor indefinit ar fi mai costisitoare.
O explicație mai pernicioasă pentru creșterea compensațiilor voluntare este aceea că acestea permit „spălarea ecologică”. Din acest punct de vedere, companiile folosesc compensațiile pentru a-și reface imaginea în mod ieftin în fața unor părți interesate naive, care nu sunt bine informate cu privire la calitatea compensațiilor. Agențiile evaluează proiectele de compensare în funcție de probabilitatea ca acestea să își îndeplinească declarațiile privind schimbările climatice, printre alți indicatori ai fiabilității compensațiilor. Analizele datelor privind prețurile și ratingurile au arătat că proiectele clasificate ca fiind de calitate scăzută au prețuri substanțial mai mici.
Studiul a arătat că relativ puține dintre cele 1 413 proiecte de compensare utilizate de societățile din eșantionul utilizat fuseseră verificate ca fiind de înaltă calitate de către o agenție externă de evaluare a emisiilor de carbon. Cele mai multe credite de compensare utilizate de întreprinderi erau extrem de ieftine. Mai mult de 70% din compensațiile retrase aveau un preț mai mic de 4 dolari pe tonă.
Aceste explicații nu se exclud reciproc. Datele sugerează că ocietățile cu emisii reduse își pot modifica cu ușurință clasamentul în funcție de performanțele ESG ale colegilor – cât de bine se descurcă în ceea ce privește aspectele de mediu, sociale și de guvernanță – prin compensarea unei cantități mici de emisii.
Aceste constări au implicații importante în momentul în care factorii de decizie politică și autoritățile de reglementare dezbat normele pentru piețele voluntare de carbon.
Datele sugerează că piețele voluntare de carbon sunt în prezent inundate de compensații ieftine și de calitate scăzută, probabil din cauza lipsei unor directive și reglementări privind integritatea piețelor voluntare de carbon care să asigure transparența și autenticitatea proiectelor de compensare. Această lipsă de directive poate încuraja, de asemenea, utilizarea compensațiilor de calitate scăzută.
Încă de când articolul 6 din Acordul de la Paris privind schimbările climatice a creat principii pentru piețele de carbon și modalități prin care țările ar putea coopera pentru a atinge obiectivele climatice, convenirea asupra modului de punere în aplicare a acestor principii a reprezentat o provocare. Pentru ca principiile să aibă succes, negociatorii trebuie să convină asupra eligibilității proiectelor și a standardelor de divulgare a informațiilor, printre alte aspecte.
În aprilie 2024, SBTi, cel mai important arbitru științific din lume în materie de obiective climatice ale întreprinderilor, a sporit gradul de urgență al acestui proces atunci când a anunțat că va permite întreprinderilor să își atingă obiectivele în materie de emisii de dioxid de carbon prin compensarea emisiilor din lanțurile lor de aprovizionare.
Luna următoare, departamentele Trezoreriei, Energiei și Agriculturii din SUA au publicat împreună o declarație de politică în care își prezentau propriul model de norme care să guverneze piețele voluntare de carbon. „Piețele voluntare de carbon pot contribui la deblocarea puterii piețelor private de a reduce emisiile, dar acest lucru se poate întâmpla numai dacă abordăm provocările semnificative existente”, a declarat atunci secretarul Trezoreriei SUA, Janet Yellen.
Articolul 6 și standardele pentru compensările de carbon se află pe ordinea de zi a Conferinței Națiunilor Unite privind clima din 2024, COP29, care va avea loc în perioada 11-22 noiembrie la Baku, Azerbaidjan.
Având în vedere că multe segmente ale piețelor voluntare de carbon se clatină, summitul COP29 poate fi un moment decisiv pentru ca compensările voluntare de carbon să devină o contribuție viabilă la decarbonizare în viitor.
