Sursa foto: Inquam Photos/Octav Ganea
Florin Cîțu și premierul Marcel Ciolacu, adică un fost prim-ministru al României și un premier încă în funcție, și-au tot dat cu datoria țării în cap unul altuia de câteva luni, cu toate că amândoi sunt exponenții aceleiași abordări care nu poate supraviețui politic fără îndatorare și care e fundamentată în populism.
De fiecare dată când este întrebat cum de a ajuns datoria guvernamentală a României la 52% din PIB, Marcel Ciolacu dă vina pe Florin Cîțu și împrumuturile mari făcute în 2020, când criza economică provocată de pandemie și jocul politic cu majorarea pensiilor din acel an au făcut ca România să împrumute 163,8 miliarde de lei (echivalentul a 33,6 miliarde de euro), o sumă record până atunci, cu 73 de miliarde de lei peste sumele împrumutate în anul 2019.
La fel, Florin Cîțu, politician din categoria patologicului, îl acuză pe Ciolacu că îngroapă România sub un munte de datorie și că, de fapt, Ciolacu e recordman-ul când vine vorba de acumularea de datorie publică.
Recomandări Video
Articolul continuă mai jos
Jocul de butaforie dintre cei doi ar fi comic, dacă nu ar fi tragic: doi dintre politicienii blamabili pentru dezmățul fiscal-bugetar al României se arată cu degetul acuzativ, iar în același timp fiecare se exonerează de vină.
În mod evident, un deficit bugetar nu poate rămâne fără finanțare. Lipsa finanțării este egală cu pierderea încrederii în Guvernul României. Într-adevăr, anul 2020 a fost un an de cotitură pentru traiectoria îndatorării României, în contextul crizei economice din acel an, în care 95% din veniturile fiscale ale României (impozite + contribuții de asigurări) s-au dus pe salariile din sectorul public, pensii și alte beneficii sociale.
Dacă guvernul anului 2020 se numea Ciolacu, ar fi fost alta traiectoria datoriei publice? Puțin probabil.
De ce? Pentru că partidele aflate la putere plusează întotdeauna pe partea de cheltuieli, iar când resursele financiare sunt limitate, taxele mici (cu excepția celor pe muncă), iar evaziunea și risipa sunt mari, este normal ca elaborările de bugete și rectificările să fie complicate din cauza diferitelor interese politice, instituționale sau de grup.
Așa se umflă deficitele și datoria publică și tot așa sănătatea, educația sau sportul rămân sub-finanțate.
Așa s-a ajuns ca, în 2023, România să se împrumute 41 miliarde de euro, adică 205 miliarde de lei, pentru acoperirea tuturor necesităților bugetare. O sumă record pentru România, echivalentă cu 12,7% din PIB-ul pe 2023 sau 0,3% din toată datoria globală emisă anul trecut. Cu peste 40 de miliarde de lei mai mare decât datoria contractată în anul de criză 2020.
Comparativ, împrumuturile Guvernului Ciolacu din 2024 se vor ridica cel mai probabil la 250 de miliarde, în condițiile în care ele depășesc deja 150 de miliarde de lei, iar deficitul bugetar se îndreaptă spre 7% din PIB.
Situația este una complicată din moment ce, pentru acoperirea integrală a deficitului bugetar din acest an, din resurse din economie, ar fi nevoie de o majorare a taxelor echivalentă cu peste 6% din PIB, adică mai bine de 100 de miliarde de lei.
Trebuie înțeles de asemenea faptul că, pe lângă deficitul bugetar, Guvernul României se împrumută în fiecare an pentru plata datoriei ce ajunge la scadență. Împreună, cele două componente (deficit bugetar + plata datoriei vechi) dau ceea ce se numește necesarul brut de finanțare.
Regula este ca plata împrumuturilor ajunse la scadență să se facă prin împrumuturi noi, deci nimic ieșit din comun. Problema e când stocul de datorie publică începe să crească cu o viteză atât de mare încât ea însăși provoacă împrumuturi din ce în ce mai mari pentru servisarea datoriei, împrumuturi care la rândul lor contribuie la crearea unui efect de bulgăre.
De exemplu, în acest an România trebuie să plătească sume în contul datoriei în valoare de aproape 130 de miliarde de lei, din care 35 de miliarde de lei urmează să fie dobânzi. În 2025 ar trebui să plătim pentru serviciul datoriei publice 111 miliarde de lei, din care 36 miliarde dobânzi, iar în 2026 ar fi un nou vârf cu 128 miliarde de lei pentru serviciul întreg al datoriei. Apoi, în 2030 de exemplu, potrivit împrumuturilor deja contractate, Guvernul ar urma să plătească doar 79 miliarde de lei pentru serviciul datoriei publice, din care doar 20 miliarde sub formă de dobânzi.
Doar că până în 2030 Guvernul va fi acumulat datorie nouă pe scadențe noi, care vor umfla sumele necesare pentru serviciul datoriei. În 2021, anul în care Ministerul Finanțelor era la PNL sub autoritatea Guvernului Cîțu, Finanțele estimau că România va avea de plătit puțin peste 60 de miliarde de lei în 2024 pentru serviciul datoriei.
Deci grație împrumuturilor contractate în ultimii 3 ani de toate guvernele, fără a ține cont de numele premierului, plățile pentru servisarea datoriei s-au umflat și au ajuns să fie cu mai bine de 60 de miliarde mai mari comparativ cu cât se estima în 2021.
La fel, între două luni scurse din acest an (februarie-aprilie 2024), datoria de plătit s-a umflat cu 8 miliarde de lei în 2025, aproape 7 miliarde de lei în 2026, 6 miliarde de lei în 2027 și la fel în 2028 și cu 20 de miliarde cumulat pentru 2029, 2030, 2031 și 2032 (vezi comparativ cele două tabele).
De unde ni se trag deficitele. Cei care au provocat dezmățul se acuză reciproc, după care vin din nou să ceară voturi
Liderii clasei politice din România tot caută vinovați pentru creșterea datoriei publice, deși de căutat nu ar trebui să caute prea mult.
Desigur, nimic nu arată mai bine pentru ce s-a împrumutat clasa politică din România decât următoarea statistică: în România, din cauza neglijării investițiilor cu valoare adăugată și direcționării împrumuturilor preponderent către stimularea consumului, impactul în PIB al îndatorării s-a redus în ultimii ani spre un nivel apropiat de 1:1. Adică 1 leu împrumutat a ajuns să genereze în ultimii ani doar 1 leu la nivelul creșterii economice (PIB).
Un motiv structural pentru care nivelul datoriei tot crește ține de economia politică din țara noastră și din întreaga lume. Politicienilor români le vine natural să aducă bani „din viitor” pentru cheltuieli curente, ca să satisfacă nevoile electoratelor și să atragă voturi, sau să păstreze taxele la niveluri de paradis fiscal, în aceleași scopuri sau în interes de grup.
În orice caz, vorbim despre cheltuieli pentru care, altfel, nu ar exista în prezent bani, din cauza cumulului de posibilități monetare și economice și al nivelului taxării din țara noastră.
Așa se nasc peste tot deficitele bugetare, iar într-o țară ca România, care trăiește de mai bine de 20 de ani cu deficite bugetare constante, aceste deficite devin normă și sunt foarte greu de corectat când deficitul se transformă în unul structural (adică când este provocat de cheltuieli recurente care nu pot fi tăiate ușor). Pur și simplu, fără ele, „viața cetății” ar fi mult mai săracă, la propriu.
Mai mult, Guvernele ultimilor ani au luat decizia de a menține cheltuielile bugetare la un nivel ridicat și să joace cartea „România are nevoie de investiții” pur și simplu pentru a amâna reforme care ar produce nemulțumiri în rândul electoratelor și membrilor de partid.
În plus, investițiile realizate în infrastructura publică sunt nu doar insuficiente, ci nesatisfăcătoare în termeni atât de cantitate, cât și de calitate (una din cele mai scăzute din UE și vorbim de sectoare critice ca infrastructură rutieră, feroviară și energetică), ceea ce arată o eficiență scăzută a cheltuielilor publice de investiții.
Nassim Taleb, în cartea Skin in the Game: „Defectele structurale nu pot fi corectate niciodată; sistemul se corectează prin colaps”
În ultimii 4 ani, datoria guvernamentală a României, conform metodologiei UE, a crescut de la 373 miliarde de lei în final de 2019 la 852 miliarde lei la aprilie 2024. Mare parte este avuție externă (cel puțin 10 miliarde de euro anual din piețele financiare, plus miliardele noi din PNRR și bani europeni) pe care Guvernul o aduce la nivel intern pentru cheltuieli curente și investiții, adică injecții de capital în economie. Care nu doar majorează cantitatea de bani din economie, dar creează și inflație deoarece o parte semnificativă se duce în consum.
În același timp, PIB-ul nominal al României a crescut de la 1.060 miliarde de lei la final de 2019 la 1.598 miliarde în 2023.
României i s-a permis de altfel să acumuleze tot mai multă datorie deoarece suntem parte din UE și primim multe fonduri europene pentru dezvoltare, iar pe de altă parte agențiile de rating au fost extrem de binevoitoare cu Guvernele ultimilor ani având în vedere posibilitatea creditorilor de a percepe dobânzi mari la împrumuturi (+6%), din cauza imaginii pe care o au politicienii români în afară. La fel de îngăduitoare a fost și Comisia Europeană, în ultimii ani, datorită poziției geografice a României, respectiv de proximitatea de războiul din Ucraina.
În sine, deficitele nu devin problematice decât din momentul în care datoria începe să crească mai accelerat decât economia și cheltuielile cu dobânzile depășesc un anumit prag. Sau când lovește o criză și nu există niciun fel de spațiu fiscal pentru a stimula economia, iar investitorii internaționali te trec cu vederea.
Cum se face bulgăre din datoria publică, indiferent că guvernul se numește Ciolacu, Ciucă sau Cîțu
Deficitele bugetare au început să crească mai accelerat din 2016 încolo, odată cu implementarea noului Cod Fiscal, care a condus la o relaxare fiscală de amploare (soldată cu reducerea veniturilor bugetare cu 3,0 puncte procentuale din PIB, an/an 2015/2016), respectiv odată cu implementarea de către PSD a programelor wage-led growth, care stipulau că majorările de venituri ale pensionarilor și ale bugetarilor (majorări de cheltuieli bugetare permanente), prin contractarea de datorie, vor produce creștere economică.
2017 a fost și un an în care dobânzile de împrumut ale Guvernului României au început să crească, în condițiile în care deficitele bugetare și inflația au început să crească. Ulterior, inclusiv salariile din mediul public au ajuns semnificativ mai mari ca cele din privat.
Venirea pandemiei a făcut din 2020 un an de cotitură pentru traiectoria datoriei publice a României, un an care a creat dintr-un singur foc o bază mare de datorie care a trebuit și trebuie încă rostogolită la dobânzi mult mai mari decât cele din 2020.
Cheltuielile în creștere cu dobânzile și cele pentru plata datoriei ajunse la scadența s-au umflat în ultimii ani pe fondul majorării costurilor de finanțare de la un minim de 2-3% în 2021 la 9% în 2022 și acum la 6-7%.
Totodată, în 2020, gaura mare din buget a fost făcută și mai mare de majorarea pensiilor cu 18% din luna septembrie a acelui an și de toate celelalte măsuri care au umflat deficitul structural (majorarea alocațiilor și reduceri de taxe și impozite decise anterior declanșării pandemiei ca eliminarea supra-accizei și a taxei pe activele bancare).
După cum se poate vedea din grafic, deficitul primar (deficitul bugetar fără cheltuielile cu dobânzile asociate datoriei publice) a fost în fiecare din ultimii 4 ani principalul factor de creștere al datoriei publice. Acest lucru nu se va schimba nici în acest an. Vorbim despre efecte ale deficitului primar în ponderea datoriei publice în PIB de +4,6 puncte procentuale în 2023, +5,0 puncte procentuale în 2022, +5,7 puncte procentuale în 2021 și +7,8 puncte procentuale în 2020.
Mai mult, doar efectul creșterii economice, dublat de cel al unei rate reale negative a dobânzii (semnificativ sub rata inflației în 2022 și 2023), au ținut în frâu ritmul de creștere al ponderii datoriei publice în PIB, anulând în mare măsură sau chiar complet efectul deficitului primar în perioada 2021-2023.
Perspectivele de viitor sunt însă nefavorabile în condițiile temperării ritmului de creștere economică și al unei probabile creșteri a ratei reale a dobânzii, având în vedere trendul dezinflaționist început în 2023 și menținerea dobânzilor de referință la un nivel înalt pe perioade mai lungi de timp, peste tot în lume.
Trebuie menționat că România a înregistrat atât în 2022, cât și în 2023, cel mai mare deficit primar din rândul statelor membre UE. Mai mult, România și-a redus deficitul primar cu numai 0,2% în 2023, de la 4,8% din PIB în 2022, la 4,6% din PIB, acesta fiind al doilea cel mai mic pas de ajustare în rândul statelor membre UE care au înregistrat deficit primar.
De asemenea, creșterea dobânzilor în costurile efective ale serviciului datoriei are în mod evident efecte asupra sumelor totale de plătit.
În final de 2021, Guvernul avea o rată medie de dobândă pe certificatele de trezorerie cu maturitatea de un an de 2,7%. În final de 2022, rata medie de dobândă pe aceste instrumente de datorie era deja la 7,1%, conform datelor Ministerului de Finanțe.
Prin aceste certificate de trezorerie, cu maturitate de până la 1 an, Guvernul împrumută în fiecare an undeva la 10% din necesarul brut de finanțare. O altă proporție de 30% o reprezintă împrumuturile prin emisiuni de obligațiuni cu maturități între 1 și 5 ani, iar circa 60% sunt împrumuturi prin emisiuni de obligațiuni cu maturități între 5 și 14 ani.
Pentru 2023, dobânda medie plătită în contul datoriei publice s-a redus la 3,7%, de la 4,2% în 2022, după o creștere de la 3,1% în 2021.
Astfel că, cheltuielile cu dobânzile au înregistrat, în anul 2023, o majorare de aproape 13 miliarde de lei față de anul 2021. Această dinamică a survenit, pe de o parte, pe fondul creșterii accelerate a stocului de datorie publică în ultimii ani (+31,7% în 2020, +18% în 2021, +18% în 2022 și +15,9% în 2023), și, pe de altă parte, pe fondul menținerii unor rate ridicate ale dobânzilor.
Jocul politic cu datoria publică din 2020
În 2020, în plină criză pandemică, de sănătate publică și economică, Guvernul României a fost forțat într-adevăr să se bazeze pe împrumuturi într-o proporție mult mai mare decât în trecut pentru a-și acoperi cheltuielile, care în mod evident au trebuit să fie mai mari raportat la anii anteriori pentru că asta avea nevoie economia la acel moment, de sprijin și stimuli fiscali. Cum economia de-abia trecuse prin trimestrul de lockdown pandemic, resursele economice și bugetare au fost sărăcite.
Președinte al PSD era premierul de acum Marcel Ciolacu, care, din opoziție, alături de colegii domniei sale din Parlament, folosea îndatorarea tot mai mare ca pe o bâtă politică împotriva liberalilor, înainte de alegerile parlamentare din 2020. În același timp, o altă bâtă politică folosită de PSD în 2020 era majorarea de 40% a pensiilor, programate atunci pentru 1 septembrie. În același timp, liberalii evitau să se pronunțe clar pe subiect pentru că subiectul pensiilor era arhi-prezent în dezbaterile politice.
La banii României de la vremea aceea, la gaura bugetară și la incertitudinea de atunci (încă nu exista un vaccin anti-Covid, nu se știa ce se va întâmpla cu economia, etc.), majorarea pensiilor cu 40% era privită ca un fel de act de suicid economic. Încă din 2019 avertismentele economiștilor se întețiseră, care avertizau că dacă majorarea pensiilor mergea înainte cu procentul de 40%, deficitul bugetar risca să explodeze și se risca pierderea încrederii piețelor financiare, de care România depindea inclusiv pentru plata pensiilor și salariilor din sistemul public.
În mare parte din anul 2020, PSD a folosit o strategie de comunicare politică de mare succes, dar cel puțin ilogică: PNL era ticălos pentru că nu dorea să majoreze pensiile cu 40%, iar în același timp era ticălos pentru că îndatora masiv țara și generațiile viitoare. Ceea ce era adevărat, dar necesar pentru evitarea tăierii salariilor la bugetari ca după criza din 2008, majorarea taxelor și austeritate – măsuri care ar fi exacerbat criza economică și despre care au existat discuții în Guvern, în aprilie 2020.
Proiecție Comisia Europeană: dacă o ține tot așa, România va ajunge la o datorie publică de peste 90% în 2034
Comisia Europeană a publicat în martie o nouă ediție a raportului său privind sustenabilitatea datoriilor publice (Debt Sustenability Monitor), iar România este inclusă în categoria țărilor cu risc ridicat din perspectiva sustenabilității fiscale, din cauza deficitului tot mai mare. Alte 8 state europene sunt incluse în această categorie, printre care Franța, Spania, Portugalia sau Slovacia.
Potrivit calculelor Comisiei, dacă nu se face niciun fel de corecție asupra politicilor fiscale, România riscă să ajungă în 2034 la un nivel al datoriei publice de peste 90%.
Proiecția Comisiei este îngrijorătoare pentru că, în ciuda faptului că mai există și alte țări în categoria celor cu risc ridicat, țara noastră este prognozată să înregistreze a doua cea mai mare creștere a datoriei publice ca procent din PIB în perioada analizată – de la 50% în 2024 la 93% în 2034.
Asta ar însemna o povară și mai mare a datoriei în raport cu veniturile bugetare, în condițiile în care dobânzile percepute României sunt în continuare cele mai mari din Europa și vor rămâne așa în cazul în care nu se face o corecție credibilă a deficitului bugetar.
Din cauza amânării corecției și al modului în care este văzută clasa politică românească în afară, prin prisma indisciplinei fiscale și a credibilității scăzute, investitorii penalizează debitorul și solicită o primă de risc din cauza riscului de țară care se traduce prin dobânzi mai mari. O altă cauză a dobânzilor mai ridicate este inflația, care în România este foarte mare comparativ cu restul țărilor din Europa Centrală și de Est.
Pe lângă deficitele mari și consolidarea fiscală tot amânată, cheltuielile mari cu pensiile și salariile din sectorul public (80% din totalul veniturilor fiscale și contribuțiilor de asigurări) și datoria externă netă ridicată sunt puncte slabe ale României.